La Clejani, într-un conclav de 12-14 femei, discutăm, în cadrul Proiectului „Identități și experiențe dunărene”, despre resursele locului întru atragerea turiștilor care să viziteze această faimoasă localitate giurgiuveană. Între altele, vorbesc pasionate de frumusețea ospeției, în general, Mihaela Constantin și Petruța Slăninoiu, Georgiana Roșu, Ioana Tudor și Ionela Constantin, Mihaela Badea, Irina Popescu ori Elena Daniela Petcu. Desigur, celebritatea Clejanilor a crescut, poate mai mult în ultimele decenii, grație lăutarilor săi. Cine n-a auzit de Haiducii-Lăutarii de la Clejani? Ori de alți și alți interpreți care și-au rostuit o fulminantă carieră muzicală asociindu-se, într-un fel sau altul, și cu numele localității. Dar, la început, nu muzica a fost „vioara întâi” a discuției, chit că am dat nas în nas, la intrarea în sală, cu o pianină abandonată, acoperită de însemnele specifice acestei stări. Bunăoară, aceste doamne au explorat, cu cumpănirea tipică gospodinelor, potențialul gastronomic al Clejanilor și așa am aflat despre niște bunătăți care ar putea cuceri pe oricine dintre musafiri, fie ei români sau străini: „scovergi la tuci” ori „iahnie de fasole la tuci”, „pomana porcului” având și ea, aici, niște taine aparte. Iar toate aceste mâncăruri agrementate cu muzică, ar putea provoca, spuneau dânsele, niște „brunch-uri cu lăutari” irezistibile de-a dreptul. Nici vechile tradiții n-au fost ocolite, invocate fiind, în contul sfintelor sărbători de iarnă, cetele de irozi, uratul cu fanfara, de 1 ianuarie (răsplata fiind făcută cu bani și vin) sau celebra Vasilca. Doamna Mihaela Constantin, o bună cunoscătoare a datinilor din partea locului, a insistat și asupra deosebirilor dintre „Vasilca de la Clejani” și Vasilcile de prin alte părți. Foarte interesant.
Desigur, toate aceste atracții – și nu sunt singurele – nu mai pot fi o premieră în acest sat giurgiuvean. Există deja mai multe evenimente din anii anteriori, inclusiv întâlnirea cu un grup de cicloturiști ghidați de Mircea Crisbășanu, care deja „a executat un traseu” prin zonă. Susținută de doamna Clara Mărculescu în chipul cel mai convingător și la întâlnirile care au avut loc în celelalte sate cuprinse în Proiect, ideea a fost ca și femeile de la Clejani să se implice și să pună în valoare acest prețios potențial turistic plin de o încântătoare autenticitate. Mai pe scurt, ar fi îmbucurător ca și ele să inițieze și să dezvolte o afacere ce dispune de toate șansele de a deveni o reușită certă.
Apropo de potențial turistic. Pe lângă această atracție tradițională, care este muzica lăutărească – de ce nu și un festival al fanfarelor? – Clejaniul mai are, între altele, și o altă „comoară” cunoscută și valorificată prea puțin. Este vorba de povestea „părintelui” acestui sat, maiorul sârb Mișa Anastasievici, cel care, în anul 1864, înființa aici prima Școală de Arte și Meserii din România rurală a acelui timp. (Că acea clădire a ajuns o ruină, asta este o tristețe ce-ar trebui să nu lase pe nimeni indiferent…)
Dar cine a fost, în câteva cuvinte, acest boier, considerat mare filantrop? S-a născut în Serbia, în anul 1803, unde devine cetățean de vază al Belgradului. Strânsese deja o anumită avere când, în urma unor conflicte politice, este nevoit să părăsească țara de origine, stabilindu-se la Clejani, unde cumpără importante suprafețe de pământ. Moșii achiziționase și la Brânceni, localitate din apropiere. Câștigurile considerabile nu le realizează, totuși, din exploatarea moșiilor, ci din concesionarea zăcămintelor de sare din România. Să ne amintim că bunul său prieten, Miloș Obrenovici, în calitate de cneaz al Serbiei, a încheiat Convenția sării, în anul 1835, cu domnitorul Alexandru Ghica, asta întâmplându-se la Poiana Mare-Dolj. Avem de-a face cu același Miloș Obrenovici care cumpărase, în anul 1831, moșia și palatul Udriște-Năsturel de la Herăști, „învecinându-se” astfel cu Mișa Anastasievici, pe care l-a ajutat financiar și cu influență în mai multe rânduri. L-a sprijinit mai cu seamă în privința vaselor de transport pe Dunăre – dobândise, se spune, o veritabilă flotă – cu care maiorul sârb distribuia sarea în Balcani și spre Occident.
Încet, încet filantropul a agonisit o impresionantă bogăție, ceea ce i-a permis să zidească un palat cu 365 de camere, care avea să ajungă ulterior, în urma donației făcute, sediul Universității din capitala Serbiei. Merită reținut și faptul că cel ce avea să devină regele Carol I al României a sosit la Turnu Severin, în 1866, pe un vas aparținând lui Mișa Anastasievici… Numai că, nu de puține ori, destinul averilor, ca și al deținătorilor lor, cresc și descresc în chip uluitor. Ca o aventură de nestăpânit! Maiorul Mișa Anastasievici a trăit și el, până a se stinge din viață în anul 1885, o asemenea palpitantă existență.
Cine ajunge la Clejani zărește și caută cu siguranță biserica a cărei turlă îndrăzneață, puțin obișnuită pentru un sat de câmpie, se arată de departe. Pisania lăcașului cu trăsături arhitecturale gotice povestește succint: „S-a zidit acest sfânt sanctuariu de maiorul Mișa Anastasievici, proprietarul moșiei Clejani și cetățean al Belgradului din Principatul Serbiei, consacrând Sf. Arhanghel Mihail, în zilele fericite ale domniei Prea Înaltului Domn al Principatelor Unite Române Alexandru Ioan I – 1864”.
(Fiindcă veni vorba, se povestește că Al. I. Cuza a ajuns și la Clejani, la o petrecere, probabil, găzduită de filantrop, amator de o luxoasă viață mondenă, în palatul pe care și-l construise, în apropierea bisericii, ca pe o replică în miniatură a edificiului de la Belgrad. Nu este exclus să fi fost prezentă și Maria, nora lui Miloș Obrenovici, moldoveanca ce i-a dăruit lui Cuza cei doi urmași crescuți de Elena Doamna. Dar să nu intrăm pe alt teritoriu.)
Biserica a fost zidită de meșteri italieni și înzestrată cu largă dare de mână (între altele, strane din lemn de cireș și un ceas aduse de la Viena, pardoseală din mahon și marmoră de Carrara). Ca și cea de la Brânceni, ctitorie a aceluiași filantrop sârb, pereții interiori au fost înnobilați de vestitul pictor de biserici Gh. Tattarescu, alături de scenele religioase care s-au mai păstrat fiind și tabloul votiv cu chipurile lui Mișa Anastasievici și al soției sale. Ceea ce însă stârnește un interes cu totul special este mormântul din naos în cripta căruia corpul ctitorului – se văd prin geam capul și o parte din trup – continuă să se arate intact, neatins de colții putrezirii, și după 134 de ani! Specialiștii sosiți la fața locului susțin că este vorba de o îmbălsămare specială. Oricum, toate tentativele de dezlegare a acestui mister au eșuat. Numai că odată cu negăsirea unor explicații argumentate a tot încolțit legenda, care continuu câștigă în tărie: maiorul Mișa Anastasievici a devenit… sfânt. Deja se vorbește printre unii dintre oaspeții locului că vin la „Sfântul de la Clejani”. Mare minune! Doar ea mai lipsește pentru o eventuală canonizare care îi ispitește tot mai mult nu doar pe localnici.
La Clejani, unde Radu de la Afumați a dat o bătălie, în 1522, împotriva turcilor, există și alte enigme. De ani și ani se caută un tunel care ar fi legat Palatul maiorului sârb de biserică. Și mai abitir, o comoară – poveste asemănătoare am întâlnit și la Greaca – pe care ar fi ascuns-o Mișa Anastasievici în perimetrul largii sale curți. Căutările s-au soldat chiar cu unele aiurite stricăciuni.
De la Școala pentru clasele I-IV și, mai în spate, Sala de sport, cu 150 de locuri, îndrept ochii direct spre biserică. În bătaia privirii, la distanțe oarecum egale, se găsește, întru cuprinzătoare vedere, o rămășiță a… comorii pierdute: trupul schilodit al fostului „Institut de la Clejani”, adică fostul sediu al Școlii de Arte și Meserii. Nimeni altcineva prin preajmă. Doar o mică „ceată” de capre care vin să se hrănească prin bălăriile ce au cuprins ruina roșie. Privesc în fel și chip în jurul meu. Nu mai văd nimic. Doar că pe talere diferite, cel puțin ca înfățișare, credința și învățătura își tot adâncesc dezechilibrul…
Articol în cadrul Proiectului RO-BG 502
Mihai OGRINJI