Vorbind despre Herăști – Fierăștiul de odinioară – (aflat la circa 30 km de Bucureștiul, după o scurtă abatere de la șoseaua spre Oltenița), gândul îți zboară, necondiționat, spre înțeleapta Doamnă Elina, soția domnitorului Matei Basarab. Aici a copilărit cea mai deșteaptă purtătoare de coroană domnească, patroana literaturii române vechi, cum a numit-o Nicolae Iorga, împreună cu frații săi – Cazan și Orest Năsturel. Căsătoria ei timpurie, la doar 14 ani, cu aga Matei din Brâncoveni, s-a produs la ceas luminos și pentru cuplul care avea să ajungă pe tronul Țării Românești, și pentru țara pe care au condus-o cu dibăcie și frică de Dumnezeu. Matei Basarab și Elina Doamna n-au avut noroc la copii. A dat viață doar unui singur copil, botezat Matei, care însă s-a prăpădit de mic. Nici nepotul înfiat n-a avut o soartă mai fericită, zilele lui terminându-se pe când abia împlinise 17 ani. N-au avut bucuria de a lăsa urmași, în schimb, trăind împreună 40 de ani – o performanță excepțională la acea epocă! -, au ctitorit sau refăcut 46 de biserici și schituri, Matei Basarab fiind considerat, sub acest aspect, un Ștefan cel Mare al Țării Românești. Mai mult, după atâtea neînțelegeri și bătălii cu contemporanul său din Moldova, Vasile Lupu, Matei Basarab zidește la Soveja, ca zălog al împăcării, un lăcaș impresionant, ce poate fi admirat și în zilele noastre. Au trecut de atunci 374 de ani…
Cine vine astăzi la Herăști dorește să ajungă neapărat la biserica cu hramul „Sfinții arhangheli Mihail și Gavril” și „Sfânta Treime”. Din pisania rostuită deasupra ancadramentului ușii prin care se intră în pronaos se poate afla: „Acest sfânt și Dumnezeiesc locaș, din însăși temelia lui a fost clădit și înălțat cu ajutorul lui Dumnezeu și cu cheltuiala prealuminatei bine cinstitoare principese, a doamnei Elina, cu harul lui Dumnezeu stăpână și voievodeasă a Țării Ungro‑Vlahiei, soția prea cinstitorului și autocrat domnitor Io Matei Basarab, cu truda și ajutorul în parte a celor buni frați ai săi, Căzan Năsturel și Orest Năsturel (…) în anul (…) de la mântuirea lumii 1644 (…)”. Am avut șansa ca la biserică să mergem cu părintele Mihai Podaru, preotul paroh al lăcașului. Un vrednic slujitor al Celui de Sus și al oamenilor din parohia Herăștilor. Și nu numai. Ne-am întâlnit mai întîi la Primărie, laolaltă cu un grup de localnici, în frunte cu primarul Ion Manolache, femei și bărbați, de felurite vârste și profesii, iubitori deopotrivă a ceea ce se numește „industria ospeției”. Oameni curați, preocupați de bunul mers al lucrurilor, de bunul renume al comunei Herăști, din care mai face parte și satul Miloșești. S-a vorbit cu pasiune, cu nostalgie, cu hotărâre despre Dunăre și Argeș, despre tradiții și mâncăruri din bătrâni, despre istorie și sărbători mai vechi și mai noi. „Omul-orchestră al acestor discuții, ca un bun păstor ce este întru binele obștii, a fost părintele Mihai Podaru, cu baștina prin partea locului, adică un sat și ceva mai la vale.
S-a povestit despre „Sălcioara” și „Sâmbăta lui Lăzar”, obicei ținut mai ales de către sârbii și bulgarii din localitate, care trăiesc aici alături de români. În noaptea de dinaintea Duminicii Floriilor, spre miezul nopţii, preotul Podaru face o slujbă de pomenire a morţilor, oamenii se adună în cimitir, apoi aprind focuri pe care le veghează până în zori. Vechile datini poartă numele de „Salcia” sau „Sălcioara”, „Lăzărelul”, „Lăzăriţa” sau „Lazăra”, „Buienitul” ori “Buieniţii”, iar eroii desfășurării lor sunt, desigur, copiii. „Sălcioara”, bunăoară, este și un fel de pandant al înnoirii anului, al anului vegetal, dacă se poate spune așa. Versurile care sunt rostite cu această ocazie vorbesc de la sine: „Primăvara cea zglobie,/ Cu cosiţa aurie/A sosit voios în ţară/ Mândruliţa primăvară!/Daţi-mi, daţi-mi aripioare,/ Ca să zbor cu ele-n soare!/ Daţi-mi, daţi-mi rămurele,/ Ca să zbor cu ele-n stele!/ La anul şi la mulţi ani!”.
Ca în mai toate satele românești, mlădițele de salcie sfinţite sunt așezate la poartă, la uși, la icoane pentru a păzi casa de spirite rele, de boli, de necazuri.
„Lăzărelul”, ca și „Buienitul” au ca protagoniste câteva adolescente, cu coronițe pe cap, ritualul, primul, ținându-se la sfârșitul slujbei de la biserică, în vreme ce „Buenitul” constă în umblarea din gospodărie în gospodărie a unei cete de șapte fete îmbrăcate în costume populare, „recitalul” lor fiind, cel mai adesea, răsplătit cu bani. Toate aceste obiceiuri au, de fapt, funcții inițiatice, de invocare a binelui, a înțelegerii între oameni; o sărbătoare a întregii comunități.
S-a mai pus la cale, cu acest prilej, al depistării și punerii în circuit turistic a acelor atracții ce pot căpăta valoare consistentă de interes și ospitalitate, și o serie de mâncăruri ale localnicilor, între care „Plăcinta căprița”, care deja este pe cale de a deveni un brand culinar al locului, pregătirea unui festival căpătând un contur tot mai sigur. „Căprița” nu are nici o legătură cu… capra, cu carnea sau brânza de capră, ci cu o plantă foarte interesantă, care apare pe „scenă” în perioada aprilie-iunie, în funcție de fiecare an în parte. Un festival al borșului de oaie, cu ceaunul în mijlocul drumului, este și el în pregătire și va ilustra și el cât de curând ospitalitatea, dragostea de musafiri a herăștenilor.
După astfel de discuții am ajuns, cum spuneam, la biserică, însoțiți de părintele Podaru. Lăcașul este declarat monument istoric. Un stâlp de marmură din pridvorul lăcașului povestește, cu alfabet chirilic, despre genealogia familiei Năsturel-Herescu, monument care a fost adus de la biserica Sfânta Vineri Herasca din București, ctitorie tot a acestei familii, demolată, alături de atîtea alte lăcașe de cult bucureștene, din dispoziția lui Ceaușescu. Putem vedea pe acest monument tombal și blazonul familiei, în prim-plan cu acvila bicefală încoronată.
Biserica a fost înălțată pe vatra unui lăcaș mai vechi, ctitorit de tatăl Elinei Doamna, marele logofăt Radu Năsturel (1565–1641). De-a lungul veacurilor, lăcașul a avut mult de suferit, mai ales din cauza cutremurelor. Pereții interiori au fost ornamentați, cîndva, cu scene de pictură religioasă, însă, cu timpul, zugrăveala s-a deteriorat. În ultima vreme, pictura a fost refăcută și ea de pictorul Alexandru Conț, o pictură absolut admirabilă. Biserica a fost resfințită în anul 2014. Un tablou votiv al ctitorilor – Matei Basarab, Doamna Elina, Cazan Năsturel și Orest (Udriște) Năsturel – ilustrează cu prisosință lumina unor chipuri atinse de misterul grației divine. Lăcașul are și o acustică excepțională, iar delicatul părinte Podaru ne-a demonstrat, fără să-și fi propus așa ceva, că oricând ar fi putut ajunge și un prețios solist de operă…
Alături de biserică, despărțită de un gard de cărămidă, se găsește Palatul sau „Casa de piatră”, construcție datând de la începutul secolului al XVII-lea (1640 – 1644). Clădirea a fost înălțată din inițiativa boierului-cărturar Udriște Năsturel, ea fiind gândită ca reședință de vară pentru cei doi frați ai Doamnei Elina. Mulți dintre specialiști o consideră unicat, ca zidire civilă, a veacului al XVII-lea. În septembrie 1657, când a ajuns aici, Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, nu mai prididea cu laudele, considerându-l „un palat fără egal în lume, afară numai de țara francilor… Atât de frumos că împrăștia toată grija sufletului întristat…”
Palpitantele avataruri ale Palatului, bisericii sau moșiei familiei Udriște se întind pe mai multe veacuri. Vom reveni asupra lor cu un alt prilej. Oricum, cei care iubesc istoria, cultura, faptele de bună credință ale înaintașilor, dar și ale herăștenilor din zilele mai dincoace, merită să meargă la fața locului. Vor întâlni și se vor bucura de lucruri la care nici cu gândul nu gândești…
Articol din cadrul Proiectului ROBG – 502
