A existat o vreme când, în piețele bucureștene, Greaca era sinonimă cu peștele, cu vinul și, o vreme, cu strugurii timpurii. Lacul din coasta Dunării – al doilea ca mărime după Razelm – aproviziona Capitala țării cu crap, plătică și știucă, cu somni și ciortani, cu țipari ori raci. Pe cine să mai mire că, în perioada interbelică, Greaca era un fel de refren culinar și pentru oamenii de rând și pentru cei cu stare, bogăția ihtiologică a locului dându-i o faimă de invidiat. Faimă însă cu mult mai veche, localitatea datând, se pare, de pe vremea domnitorului Țării Românești Vlad Voievod „Înecatul”. Trecerea lui prin partea locului, petrecută în anul 1532, echivalează cu un veritabil „act de naștere”. La rândul lui, lacul este atestat pentru prima dată patru ani mai târziu și asta se datorează Doamnei Ruxandra, soția lui Radu de la Afumați (cel ucis păgânește în biserica din Râmnicu Vâlcea), care primea din anul 1526 veniturile acestui lac. Deși circulă și formula „balta Greaca”, localnicii o resping cu îndărădnicie, ei preferând termenul de lac. Viile au fost un alt „portdrapel” al localității Greaca, existența lor fiind pomenită de prin anul 1618 într-un hrisov al lui Gavril Movilă, moldoveanul. Vechime serioasă, nu șagă.
Vin și pește, pește și vin… Bunele condițiile pedoclimatice – sau terroir, pe păsăreasca de astăzi -, dar și tradiția seculară în practicarea viticulturii au fost argumentele care au stat la baza înființării, la 13 octombrie 1959, a Stațiunii de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Greaca. Au trecut de atunci 60 de ani. Aproape o viață de om. Și nu tocmai, dacă avem în vedere că Stațiunea a fost vrednică, în adevăratul sens al cuvântului, cam jumătate din această vârstă. Fiindcă, după decembrie 1989, încetul cu încetul rosturile ei s-au alterat înspăimântător de rău, ajungând ceea ce se poate vedea și în fotografiile alăturate. Aproape o ruină. Cu o excepție: Domeniul Greaca, zidire (crama) care a aparținut de Stațiune și care a fost cumpărată de un om de afaceri și pusă pe drumul cel bun al industriei ospeției. Deci se poate și așa…
Suntem, așadar, la Domeniul Greaca și, împreună cu un grup de localnici, încercăm să aducem în prim-plan sursele, atuurile ce-ar putea să facă din Greaca – numele localității provine de la o grecoaică (frumoasă, zice-se) care a ținut un han pe la intrarea în sat – o atracție pentru drumeți, pentru iubitorii de natură, pentru bicicliști, pentru pescari, pentru amatorii de tradiții. Suntem vreo 12-14 oameni, în frunte cu d-na Clara Victoria Mărculescu, coordonatoarea Proiectului ROBG – 502, și d-l Florentin Mihai Surduleasa, primarul comunei, cu specialiști de-ai locului care nu vor să se lase resemnați în fața unor vremuri și încercări ce par să schimbe anapoda destinul localității în care trăiesc: Floarea Ghiță, Dumitru Dragne, Liviu Holdărăscu, Elena Apostol, Ion Benghe, Floarea Burcea, Valentin Apostol, Ioan Boian etc.
De pe terasa restaurantului privim spre Dunăre, cale de vreo 9 kilometri. O întindere consistentă, cu un desen și o cromatică specifice toamnei, care altădată alcătuia un nesfârșit luciu de apă. Lacul…
Transcriu din memoria reportofonului: Au fost circa 4.700 de hectare cu luciu de apă permanent. Lacul era ca o pungă, ca un imens buzunar al Dunării, în care se dezvoltau și o „maternitate” și o crescătorie naturală cu pește. Primăvara se produceau inundațiile, apele Dunării intrând nu numai la Greaca, ci în toate bălțile din lunca Dunării. Se revărsau nu numai ape, ci și sumedenie de pești, care se și băteau (se iubeau) când le venea vremea cea caldă. Își depuneau icrele, puișorii de pești prindeau viață și aș zice și ceva curaj ca să dea piept cu Dunărea. Înainte de a se întoarce apele în Dunăre, oamenii făceau „garduri”, spre a bloca o parte din pește. Rămânea destul în lacul Greaca. Se obțineau cam 12.000 tone de pește anual. Pe la începutul anilor *60 s-a întâmplat însă o nenorocire: s-a început desecarea lacului și s-a trecut la agricultură. Agricultură dintr-aceea comunistă, extensivă. Numai ponoase de atunci, inclusiv schimbarea microclimatului. Un calcul simplu: veniturile anuale pe care le aducea lacul se ridicau la 40 milioane de dolari; ca teren arabil, aceeași suprafață producea, valoric, 12 milioane de dolari pe an. Din păcate, s-a mers din rău în mai rău… Aceste terenuri, aflate în proprietatea statului, au fost concesionate unor străini (arabi). Aceștia „decontează” cu 400 kg de grâu la hectar, în schimb primesc de la stat subvenții de 300 de euro la hectar. Bună afacere, nu-i așa?! Așa se întâmplă când interesele unora sunt mai presus decât interesele publice… Doar atât ar mai trebui spus: dacă ar reînvia lacul ne-ar scoate pe toți din sărăcie!
Oprim reportofonul. Glorioasa existență a viței de vie s-a încheiat și ea tot într-o mare tristețe. Doar pe ici-pe colo mai există foarte mici pâlcuri cu tufe de vie. Sunt ale acelor oameni care mai au puterea și curajul de a nu se despărți de o iubire multi-seculară. La poarta fostei Stațiuni Viti-Viticole tot așteaptă, claie peste grămadă, un grup de „bacante”. Așteaptă oare oaspeți sau să fie deschisă poarta și să fugă? De patrimoniul genetic al Stațiunii s-a ales praful. Cândva, proprietatea generalului și politicianului Alexandru Gorsky (ajuns în 1923, pentru jumătate de an, Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române), conacul va cădea și el în genunchi cât de curând. Peste tot și peste toate, biruie buruienile, nepăsarea, nesimțirea. Și asta nu din pricina localnicilor… Cu ce este de vină această țară de-a ajuns în halul ăsta?
Și totuși Greaca, Greaca turistică îndrăznim să spunem, are toate ingredientele ca să se ridice în picioare, să cheme la sine pe cei care iubesc natura – Dunărea a rămas tot la locul ei -, istoria, obiceiurile locului, misterele, comorile atât de visate și căutate, însă încă nedescoperite, mâncărurile ce se păstrează strașnic de la o generație la alta. Mai rar găsești, bunăoară, un contract încheiat între o comunitate și proprietarul unor terenuri, contract scris cu… dalta pe o cruce care se află lângă biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Greaca. Nu departe de aici se află una dintre fântânile refăcute, „legate” cu drum de asfalt, cu o bogăție de debit care pur și simplu te uimește… Un dispensar medical – prevăzut și cu scaune stomatologice – depune și el mărturie de bună gospodărire și atentă grijă. Însuși fostul sediu al Stațiunii Viti-Viticole se poate preschimba într-o inedită pasăre Phoenix. Mai mult decât credeți, poate, turismul are fabuloasa calitate de a scoate apă din piatră seacă. Sigur, este nevoie de un toiag miraculos. Nu-i chiar o problemă: toiagul, la Greaca, sunt oamenii înșiși.
Articol din cadrul Proiectului ROBG – 502
